În București, cetățeanul a fost obișnuit să fie un utilizator pasiv de arhitectură, fără drepturi (opțiuni, critică...), fără obligații (întreținere, reparații...). Locuința încă se rezumă la spațiul interior, privat, amenajat după gustul și posibilitățile fiecăruia, spațiile și instalațiile comune, dar și structura de rezistență fiind neglijate. Statul intervenea, și încă este așteptat o facă, în locul proprietarilor. Răspunderea și obligațiile cetățeanului care posedă o locuință rămân pe hârtie, iar aceștia nu le cunosc și/sau înțeleg. Efectele le observăm în oraș, în special în zonele cu vechime mare: fond istoric construit extrem de degradat, vulnerabil.

În lipsa unui cutremur, bulina „de la primărie” e ceva abstract, cu impact exclusiv asupra prețului imobiliar. Atribuirea, sau nu, a unei buline ține de un domeniu de expertiză tehnică, foarte complexă, inaccesibilă cetățeanului de rând. La momente de timp diferite, experți diferiți pot da verdicte diferite.

Am ajuns săptămâna trecută* la Santiago de Chile cu un proiect de cercetare. În prima zi, am luat liftul în clădirea unde voi locui o perioadă și am apăsat butonul indicând etajul 21. Mai era în lift o doamnă care a exclamat, îngrijorată:  „Ah, 21, cum stai acolo băiatule, la următorul cutremur ar fi fatal! Îmi amintesc și acum ce panică a fost anul trecut”.

„Reabilităm sau demolăm blocurile vulnerabile seismic?”

„Există frică de cutremur doar când ne spune la televizor”